Anca Spiridon

„M-am gândit intens la obiectul vestimentar al vieții mele, care nu există. Dar există categoria – rochia, rochiile, care de cel puțin 15 ani mă fac să mă simt adecvată, bună și așa, cu 20 de kg în plus, stylish și feminină, puternică și determinată, femeie, iubită și freelancer, profesionistă și liberă în același timp. Eu, cea care a crescut prin și alături de ele, la aproape 35 de ani, pe cel mai bun drum profesional de până acum, cu cei mai buni oameni lângă mine, cu o idee destul de clară despre misiunea mea în viață.

Cine mă știe mă știe cu rochii, deși am un stash impresionat de fuste și de bluze și, de vreun an, și câțiva pantaloni. Cred că am pentru toate sezoanele spre 100, de toate culorile, mai multe negre decât aș fi crezut acum 6 – 7 ani.

Iubesc neoprenul și vâscoza, lungimile tea și ballerina length, croielile în A și petrecute, pliseurile, kaki-ul, grena-ul, ocrul și toate culorile calde, de pământ și de natură și nu-s prietenoasă cu decolteurile și cu alte printuri în afară de buline și de sfântul animal print. Port paiete fără jenă ziua în amiaza mare și rochii lungi de voal cu ghete.

Le vânez pe Remix, Miniprix, în outlet-uri, în sh-uri, pe grupuri și la yardsale-uri. Le capăt de la prietene, de la mama, de la soră-mea și le dau mai departe cu aceeași lejeritate cu care le-am primit. Mă bucur la fel de tare de una de 2 sau de 200 de lei.

Le port pentru că e comod să tragi pe tine ceva de aceeași culoare, fără să îți bați capul cu combinația între o fustă și o bluză. Țin de cald, permit layering-uri fabuloase și combinații de texturi inedite. Ești casual cu o rochie lejeră și devii imediat profi dând structură cu o curea. Le port pentru că, atunci când ești plus size, ca mine, e greu rău cu pantalonii și, după ce pleci plângând de câteva ori din magazine când vezi că măsurile se termină la 42 și vânzătoarele se uită cu o ușoară scârbă, zici fuckit și te orientezi către ce e disponibil, accesibil și frumușel.

Mi-a luat ceva vreme să mă prind ce îmi vine mănușă, ce mi se potrivește și ce îmi pune în valoare cele bune și le ascunde pe cele mai puțin bune.

Le-am cumpărat și le mai cumpăr compulsiv (păi nu scăpam doar cu mâncatul emoțional ca adicție), cu frenezia fetiței grăsuțe din provincie, care nu avea nici banii necesari și nici de unde să își ia haine frumoase pe măsura ei. Acum le cumpăr mai cu cap, mai în concordanță cu ce am deja.

Mi-au trecut prin viață și prin mână sute de rochii – știu, e o confesiune oribil de făcut, acum, în era minimalismului, a lucrurilor care spark joy și a dulapurilor aerisite. La mine e mai mult vorba despre structură, despre faptul că văd și știu în permanență ce am și că am sisteme care mă ajută.”